Privesc uneori un pom încărcat de roade și mă gândesc cât de tăcut se petrece totul. Primăvara, ramurile abia înmugurite nu lasă să se vadă aproape nimic din bogăția care va veni. Apoi apar florile și, din ele, fructele. Cresc încet, hrănindu-se din seva aceluiași trunchi. Fiecare pare să aibă propriul său drum, deși toate vin din același pom.
Unele vor ajunge în mâna omului și îl vor hrăni. Altele vor fi culese și duse departe. Unele vor rămâne neatinse printre frunze, iar într-o zi vor cădea. Coaja se va întuneca, pulpa se va desface și ceea ce fusese cândva frumusețe, mireasmă și dulceață se va întoarce încet în pământ. Există ceva tulburător în această călătorie atât de simplă. Rodul pleacă din pom și, într-un fel, se întoarce la rădăcină prin pământul care îl primește. Privindu-l, este greu să nu te gândești la om. Și noi venim pe lume asemenea unor roade ivite pe un arbore foarte vechi. În spatele fiecăruia dintre noi stau părinții, iar în spatele lor alți părinți, generație după generație, până când memoria se pierde și numele dispar. Dacă am putea merge înapoi pe acest fir, din tată în tată și din mamă în mamă, am ajunge, în limbajul Scripturii, la rădăcina neamului omenesc: Adam.
Dar nici Adam nu este începutul ultim. Înaintea omului este mâna care l-a plăsmuit. Scriptura spune cu o simplitate care aproape înspăimântă prin adâncimea ei: Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului și a suflat în fața lui suflare de viață.
De aici începe adevărata călătorie. Nu din Dumnezeu ca și cum omul ar fi o fărâmă desprinsă din ființa Lui, ci din chemarea lui Dumnezeu, Care aduce la existență ceea ce înainte nu era și așază în făptura Sa chipul după care aceasta își va căuta întreaga viață asemănarea. Omul începe să meargă. La început este purtat în brațe. Apoi învață să pășească singur. Crește, învață, iubește, pierde, dobândește, construiește. Își face o casă, adună lucruri, își caută un loc printre ceilalți și, fără să observe, înaintează necontenit spre capătul drumului văzut. Noi spunem că mergem înainte. Și este adevărat. Dar există un sens tainic în care mergem necontenit și înapoi. „Pământ ești și în pământ te vei întoarce.” Trupul se întoarce spre materia din care a fost alcătuit. Rodul cade din pom. Cercul pare că s-a închis. Numai că, pentru om, cercul nu se închide aici. Aceasta este marea veste a creștinismului.
Dacă am fi numai materie, groapa ar fi ultimul popas. Dacă omul ar fi numai rodul biologic al generațiilor dinaintea lui, întoarcerea în pământ ar încheia totul. Dar omul poartă în el o chemare care trece dincolo de pământ. De aceea Sfântul Apostol Pavel pune față în față două începuturi: Adam și Hristos: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viață” (I Corinteni 15, 45). În Adam vedem de unde vine neamul nostru omenesc; în Hristos vedem unde poate ajunge. Și astfel drumul nostru capătă o formă cu totul neașteptată. Pornim din pământ, dar nu suntem chemați să rămânem pământ; trecem prin lume, dar nu suntem făcuți numai pentru lume; strângem lucruri, dar nu putem lua cu noi niciunul dintre ele. Și atunci apare întrebarea pe care omul o amână poate toată viața: Cu ce mă pot îmbogăți pe un drum la capătul căruia trebuie să las totul? Poate că tocmai aici am înțeles greșit bogăția. Ne-am obișnuit să numim bogat omul care a strâns mult în jurul său, dar, dacă toate acestea rămân pe marginea drumului, bogăția lor este numai provizorie. Casa rămâne, pământul rămâne, banii rămân, titlurile rămân. Până și numele nostru începe, după câteva generații, să se stingă din memoria oamenilor. Trebuie să existe, atunci, o bogăție care poate călători împreună cu noi.
Evanghelia o descoperă într-un chip minunat pe drumul spre Emaus. Doi oameni merg triști, dezamăgiți și neputincioși să înțeleagă ceea ce s-a întâmplat. Lângă ei Se apropie Hristos, dar ochii lor nu-L recunosc. Și începe una dintre cele mai frumoase călătorii din Scriptură: Hristos merge împreună cu omul care încă nu știe că merge împreună cu Hristos. Le vorbește, le deschide Scripturile, le luminează încet mintea, iar mai târziu, când Îl vor recunoaște la frângerea pâinii, vor înțelege ce se petrecuse pe drum: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale?” Aceasta ar putea fi imaginea întregii noastre vieți. Mergem spre propriul nostru Emaus și vedem lumea desfășurându-se înaintea noastră ca un spectacol de o frumusețe aproape imposibil de cuprins: munți și mări, nașterea unui copil, lumina dimineții, iubirea, suferința, inteligența omului, tainele materiei și stelele. Putem trece prin toate acestea ca printr-un muzeu în care admirăm obiectele fără să întrebăm cine este Artistul sau putem lăsa să ni se aprindă inima. Atunci lumea întreagă începe să devină semn. Frumusețea nu ne mai oprește la ea însăși, ci ne trimite mai departe; cunoașterea nu ne umple de mândrie, ci de uimire; iubirea omenească ne face să presimțim că trebuie să existe un Izvor al iubirii care nu se sfârșește. Și, încet, călătorul începe să se îmbogățească, nu luând lumea în stăpânire, ci învățând să o primească drept dar. Poate să nu aibă aproape nimic și totuși să poarte în sine o avere pe care nimeni nu i-o poate lua: un cuvânt al Evangheliei devenit viață, o rugăciune spusă din adânc, o iertare oferită când ar fi putut urî, o bucată de pâine împărțită, un om iubit fără interes, o suferință purtată fără pierderea nădejdii. Acestea sunt lucrurile care trec hotarul împreună cu noi. Și atunci înțelegem poate cuvântul lui Hristos: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?” (Matei 16, 26).
Nu ni se cere să disprețuim lumea. Dimpotrivă, ni se cere să o privim atât de adânc, încât să descoperim prin ea pe Cel Care ne-a dăruit-o; să gustăm rodul fără să uităm Pomul, să admirăm râul fără să uităm Izvorul, să străbatem drumul fără să uităm spre Cine mergem. Atunci chiar și foamea omului capătă alt sens. Există o foame a trupului, pe care pâinea o liniștește, și există o sete, pe care apa o stinge, dar există și o foame care crește uneori tocmai după ce omul are de toate: foamea după sens, setea după veșnicie, dorul după Dumnezeu. Această foame nu este sărăcia omului, ci începutul bogăției lui, pentru că numai cel care simte că îi lipsește Dumnezeu începe cu adevărat să-L caute. Și poate că acesta este drumul unic spre adevărata îmbogățire: să trecem prin lume fără să lăsăm lumea să ne oprească la ea însăși; să luăm din fiecare frumusețe o urmă, din fiecare adevăr o lumină, din fiecare întâlnire o lecție de iubire, din fiecare cădere smerenie, din fiecare durere adâncime, iar din fiecare cuvânt al lui Dumnezeu hrană pentru drumul care încă ne rămâne.
Până când, apropiindu-ne de capăt, vom descoperi că nu am mers numai spre mormânt, ci am mers spre Casă. Rodul se întoarce în pământ. Trupul, asemenea lui, își încheie drumul în țărâna din care a fost luat. Dar omul nu este numai rodul care cade. În Hristos, el este și sămânța aruncată în pământ cu făgăduința învierii. De aceea, adevăratul bogat nu este omul care, ajuns la sfârșitul drumului, poate privi în urmă și spune: „Cât de multe am avut!”, ci acela care poate privi înainte și șopti: „Cât de mult am primit — și, dintre toate, am învățat să-L caut pe Cel Care mi le-a dăruit.” Atunci călătoria nu se mai sfârșește la rădăcina vechiului Adam. Prin Hristos, Adam cel nou, drumul trece dincolo de mormânt, iar omul care a pornit gol în această lume și care va lăsa aici tot ceea ce a strâns poate ajunge la capătul ei purtând singura bogăție pe care moartea nu o poate risipi: pe Dumnezeu în inima sa. (Pr. Gherman Costică)
